Angajatorii nu mai pot opera rețineri salariale în baza deciziilor de imputare

Angajatorii nu mai pot opera rețineri salariale în baza deciziilor de imputare, în cazul daunelor produse de un angajat

În cuprinsul unei decizii[1] a Curții Constituționale a României (CCR) se prevede aceea că varianta actuală a Codului muncii nu mai permite ca deciziile de imputare să fie utilizate de către angajatori pentru a reține parte din drepturile salariale, ca urmare a daunelor produse de un angajat. Astfel, în ipoteza în care angajatul nu și-a dat acordul pentru acoperirea prejudiciului, acord exprimat în contextul libertății contractuale, angajatorul se află în imposibilitatea de a opera rețineri salariale, imputarea urmând a se realiza prin mijlocirea instanței de judecată.

Potrivit dispozițiilor cuprinse în Codul muncii, salariații răspund patrimonial, în temeiul răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina și în legătură cu munca lor. Astfel, în ipoteza în care angajatorul constată că salariatul său a provocat o pagubă din vina și în legătură cu munca sa, va putea solicita angajatului recuperarea contravalorii pagubei, prin intermediul unei note de constatare și evaluare a pagubei. Însă, contravaloarea pagubei recuperate de angajator, prin acordul părților, nu poate depăși echivalentul a cinci salarii minime brute la nivel național. Mai mult decât atât, este important de menționat inclusiv aspectul că suma stabilită în vederea acoperirii daunelor se reține în rate lunare din drepturile salariale care se cuvin salariatului în cauză, aceste rate neputând fi mai mari de o treime din salariul lunar net (fără însă a putea depăși, cumulativ cu celelalte rețineri pe care le-ar avea angajatul în cauză, jumatate din salariul respectiv).

Suplimentar, în ceea ce privește reținerile cu titlu de daune cauzate angajatorului, tot Codul muncii clarifică aspectul că acestea nu pot fi efectuate decât dacă datoria salariatului este scadentă, lichidă și exigibilă și a fost constatată ca atare printr-o hotărâre judecătoarească definitivă și irevocabilă.

În esență, recuperarea poate fi realizată în mod facil doar în situația în care angajatul este de acord cu ceea ce i se impută, respectiv în cazul în care recunoaște săvârșirea faptei și consideră că despăgubirea cerută de angajator este justă. Însă, a nu se pierde din vedere faptul că, în cazul unei relații de muncă, părțile nu se află pe poziție de egalitate juridică, ci există un raport de subordonare între acestea. Consecința directă care decurge din această observație și care se reflectă în practică este aceea în care angajatul ar fi constrâns, cel puțin la nivel indirect, să recunoască și să fie de acord cu reținerile salariale, de teama de a nu risca să își piardă locul de muncă. De altfel, în special din această perspectivă, decizia CCR cunoaște un grad ridicat de relevanță, întrucât realitatea relațiilor de muncă demonstreaza că, în foarte multe cazuri, angajatorii se folosesc în mod abuziv de o decizie de imputare, chiar dacă nu o denumesc astfel, pe care o impun ulterior salariatului, fiind reținute în mod direct drepturile salariale ca și cand nota de constatare și evaluare a pagubei ar constitui titlu executoriu (ceea ce nu este cazul). În egală măsură, au fost constatate situații în care angajatorul ori prezumă acordul părților, ori îl obțin în mod forțat, cazuri în care operează în mod eronat reținerile salariale imediat cum este constatată producerea pagubei.

Pentru mai multe informații sau orice întrebări suplimentare, vă rugăm să nu ezitați să ne contactați:

➡ Telefon: (+4) 031 426 0745
📧 Email: office@grecupartners.ro

Suntem aici pentru a vă ajuta și pentru a oferi suportul nostru legal la toate situațiile dumneavoastră.
Așteptăm cu nerăbdare să discutăm cu dumneavoastră.

Avocat Ana Maria Nistor

Versiunea în engleză și spaniolă a acestui articol.

[1] Decizia nr. 649 din 15 decembrie 2022 a Curții Constituționale a României referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2,14,15,16,19,20,22, ale art. 23 alin. (3) și ale art. 25,27-43 și 47 din Ordonanța Guvernului nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor