Prescripția extinctivă este reglementată în Titlul I din Cartea a VI-a a Codului civil în cadrul articolelor 2.500 – 2.544 C.civ, definiția legislativă a acesteia fiind redată de art. 2.500 alin. (1) C.civ. în care se precizează că “Dreptul material la acțiune, denumit în continuare dreptul la acțiune, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege.”
În continuare, dreptul la acțiune este, de asemenea, definit de către legiuitor ca fiind “dreptul de a constrânge o persoană, cu ajutorul forței publice, să execute o anumită prestație, să respecte o anumită situație juridică sau să suporte orice altă sancțiune civilă, după caz.”
Ca regulă de principiu, drepturile la acțiune având un drept patrimonial sunt supuse prescripției extinctive, cu excepțiile prevăzute de lege, iar termenul general de prescripției este de 3 ani, orice alt termen derogatoriu fiind necesar a fi prevăzut de lege.
Având în vedere că prescripția extinctivă presupune curgerea unui termen, legiuitorul a reglementat, în mod judicios, atât momentul de început, cât și cazuri de suspendare sau de întrerupere a acestui termen.
Printre cazurile de întrerupere a termenului de prescripție și cel ce face obiectul prezentei analize regăsim și punerea în întârziere a debitorului, ce este reglementată de dispozitiile art. 1.521 – 1.526 C.civ.
Punerea în întârziere presupune ieșirea din pasivitate a creditorului unei obligații, sens în care acesta transmite debitorului său “o notificare scrisă prin care (…) îi solicită executarea obligației”, notificarea urmând a fi comunicată fie prin intermediul unui executor judecătoresc, fie prin orice mijloc care asigură dovada comunicării.
În plan prescriptiv, efectul formulării notificării de punere în întârziere de către creditor este reglementat de dispozițiile art. 2.540 C.civ., notificării fiindu-i astfel atribuit un caracter intreruptiv de prescripție.
Acest caracter este însă condiționat de formularea unei cereri de chemare în judecată în termen de 6 luni de la data punerii în întârziere, rațiunea unei astfel de limitări constând în evitarea exercitării unui abuz de drept de către creditor prin formularea unor notificări repetitive de punere în întârziere, cu consecința întreruperii succesive a termenului de prescripție.
Prin această limitare, legiuitorul a considerat de cuviință să acorde creditorului beneficiul întreruptiv al termenului de prescripție prin ieșirea acestuia din pasivitate și acordarea unei ultime șanse debitorului de a își executa obligația izvorâtă din raportul juridic dintre cele două părți.
În acest sens, s-a urmărit salvgardarea contractului și acordarea posibilității tuturor părților de a evita un demers judiciar, creditorului fiindu-i asigurat efectul întreruptiv al termenului de prescripție, iar debitorului un nou termen suplimentar de plată stabilit prin notificarea de punere în întârziere.
Avocat Daniel Pavelescu
