Competența privind soluționarea acțiunii în contrafacere în cazul anunțurilor publicitare și ofertelor de vânzare

 

Protejarea drepturilor ce conferă utilizarea cu titlu exclusiv a unei mărci a reprezentat întotdeauna un punct de interes major pentru titularii acestor drepturi. Indiferent de tipul mărcii pe care îl avem în vedere, utilizarea exclusivă trebuie să aparțină doar titularului, nu și altor terți.

În practică însă, soluționarea unei acțiuni ce vizează încălcarea prerogativelor exclusive privind utilizarea mărcii ridică de foarte multe ori probleme din perspectiva instanței competente să se pronunțe în cazul unei asemenea încălcări. În principal, aici trebuie avute în vedere mărcile europene în cazul cărora, protecția extinsă conferită prin înregistrare se răsfrânge în mod egal în toate statele membre ale Uniunii Europene. Într-o atare situație, s-a pus de foarte mult ori problema instanței competențe să soluționeze o astfel de acțiune.

Dacă în cazul unui act de contrafacere “palpabil” care s-ar putea concretiza în utilizarea neautorizată efectivă în circuitul comercial a unei mărci lucrurile sunt destul de clare, instanța competentă pentru soluționarea acțiunii fiind cea de la locul în care are loc actul de contrafacere sau sediul/domiciul pârâtului stabilit într-unul dintre statele membre U.E., probleme apar atunci când ne confruntăm cu exemple mai puțin convenționale. Spre exemplu, situația in care marca este utilizată neautorizat prin intermediul mediului online (anunțuri publicitare sau oferte de vânzare afișate pe un site).

Într-o astfel de situație, a apărut întrebarea legitimă dacă cererea privind acțiunea în contrafacere trebuie adresată instanței de la sediul/domiciliul celui care efectuează actele de contrafacere, fiind practic persoană responsabilă de utilizarea neautorizată.

De curând, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a fost sesizată în cauza C‑172/18 pentru a se pronunță cu privire la competența de soluționare a unei acțiuni în contrafacere în cazul în care o societate legal înființată pe teritoriul statului A (stat membru U.E.), efectuează demersuri pe teritoriul respectiv pentru a face publicitate și pentru a vinde produse sub un semn identic cu o marcă U.E. pe un website adresat și altor comercianți sau consumatori din statul membru B.

Concret, este vorba despre situația în care comerciantul din statul A oferă prin intermediul propriului website produse care poartă un semn identic sau similar cu marca Uniunii Europene a căror contrafacere se presupune a avea loc. De asemenea, aceste oferte sunt prezentate și în limba engleză (limba națională din statul B), existând inclusiv o rubrică intitulată „Where to buy” („De unde cumpăr”) în cadrul căreia sunt prezentați distribuitori stabiliți în diferite țări, inclusiv pe teritoriul statului B. Totodată, din condițiile generale de vânzare ar reieși că persoană ce contraface marca acceptă comenzi provenite din orice stat membru al Uniunii Europene, inclusiv din partea cumpărătorilor aflați pe teritoriul statului B.

Primind solicitarea privind întrebarea preliminară adresată de instanța națională, Curtea s-a pronunțat după cum urmează: “Articolul 97 alineatul (5) din Regulamentul (CE) nr. 207/2009 al Consiliului din 26 februarie 2009 privind marca [Uniunii Europene] trebuie interpretat în sensul că titularul unei mărci a Uniunii Europene care se consideră prejudiciat prin utilizarea fără consimțământul său de către un terț a unui semn identic cu această marcă în anunțuri publicitare și în oferte de vânzare afișate pe cale electronică pentru produse identice sau similare cu cele pentru care este înregistrată marca respectivă poate formula o acțiune în contrafacere împotriva acestui terț în fața unei instanțe competente în domeniul mărcilor Uniunii Europene din statul membru pe teritoriul căruia se află consumatori sau profesioniști vizați de aceste anunțuri publicitare sau de aceste oferte de vânzare, în pofida faptului că terțul respectiv a luat deciziile și măsurile pentru această afișare electronică în alt stat membru.

Cu alte cuvinte, Curtea a decis că într-o atare situație, în măsură în care respectivele anunțuri publicitare și oferte de vânzare se adresează inclusiv cosumatorilor din statul membru în cadrul căruia își are sediul reclamantul (titularul mărcii), cererea de chemare în judecată poate fi corect îndreptată în față instanței competente din cadrul teritoriului său.

Situația este oarecum atipică, dat fiind faptul că nu există o materializare a acțiunilor de contrafacere a mărcii, ci doar o simplă oferta ce are că obiect produsele ce poartă marca U.E. utilizată în mod neautorizat. Or, în această situație, în mod normal, competența de soluționare ar fi aparținut instanței din cadrul teritoriului pârâtului.

Este recomandat ca în astfel de situații în care determinarea competenței nu este o operațiune facilă, să fie solicitată părerea unor avocați specializați în materia proprietății intelectuale pentru a evita întârzierile și costurile adiționale.

Avocat Dragos Oancea

Lasă un comentariu