PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂ
– instituţie care a suferit unele modificări prin Codul Civil;
– reglementată în articolele 2.500-2.544, care constituie dreptul comun în materia prescripţiei extinctive.
DISPOZIŢII GENERALE
– obiectul prescripţiei extinctive – ceea ce se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul
prevăzut de lege, este dreptul material la acţiune;
– drept la acţiune = dreptul de a constrânge o persoană, cu ajutorul forţei publice, să execute o anumită
prestaţie, să respecte o anumită situaţie juridică sau să suporte orice altă sancţiune civilă, după caz.
Prescriptibilitatea dreptului la acţiune
Sunt supuse prescripţiei extinctive:
– drepturile la acţiune având un obiect patrimonial, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel;
– alte drepturi la acţiune, indiferent de obiectul lor, în cazurile anume prevăzute de lege.
Imprescriptibilitatea dreptului la acţiune
Dreptul la acţiune este imprescriptibil în următoarele cazuri:
1. în cazurile prevăzute de lege;
2. ori de câte ori, prin natura sau obiectul dreptului subiectiv ocrotit, exerciţiul său nu poate fi
limitat în timp;
3. drepturile privitoare la :
– acţiunea privind apărarea unui drept nepatrimonial, cu excepţia cazului în care prin lege se dispune altfel;
– acţiunea în constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept;
– acţiunea în constatarea nulităţii absolute a unui act juridic;
– acţiunea în constatarea nulităţii absolute a certificatului de moştenitor, dacă obiectul său îl constituie fie
stabilirea masei succesorale, fie partajul succesoral, sub condiţia acceptării moştenirii în termenul
prevăzut de lege.
Prescripţia dreptului la acţiune privind drepturile accesorii
– odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal, se stinge şi dreptul la acţiune privind
drepturile accesorii, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel;
– în cazul în care un debitor este obligat la prestaţii succesive, dreptul la acţiune cu privire la fiecare dintre
aceste prestaţii se stinge printr-o prescripţie deosebită, chiar dacă debitorul continuă să execute una sau
alta dintre prestaţiile datorate;
– totuşi, aceste din urmă dispoziţii nu sunt aplicabile în cazul în care prestaţiile succesive alcătuiesc, prin
finalitatea lor, rezultată din lege sau convenţie, un tot unitar.
Mai multe informații pe website-ul: CONSILIUL SUPERIOR AL MAGISTRATURII ESTE GARANTUL INDEPENDENŢEI JUSTIŢIEI
