Calitatea procesuală activă şi interesul în materia plângerilor contravenţionale împotriva măsurilor autorităţii naţionale pentru protecţia consumatorilor
În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. 1 N.c.p.c. „oricine are o pretenţie împotriva unei alte persoane ori urmăreşte soluţionarea în justiţie a unei situaţii juridice, are dreptul să facă o cerere înaintea instanţei competenţe.”
Coroborând acest articol cu dispoziţiile art. 33 N.c.p.c. privind interesul în promovarea unei acţiuni, înţelegem că acesta trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual.
Ordonanţă nr. 2/ 2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, prin art. 31, stabileşte termenul în care poate fi exercitată calea de atac împotriva unui proces verbal de constatare a contravenției şi încearcă să determine incomplet şi cadrul procesual în care ar trebui să se desfăşoare acţiunea, din punct de vedere al calităţii procesuale a participanţilor la procesul civil.
Cu toate acestea, legiuitorul nu prevede toate cazurile posibile din practică, actul normativ având lacune, creând prin această un vid în ce priveşte multe situaţii de fapt ce rămân nereglementate.
Art. 31 alin 2 OG 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor prevede că: „Partea vătămată poate face plângere numai în ceea ce priveşte despăgubirea, iar cel căruia îi aparţin bunurile confiscate, altul decât contravenientul, numai în ceea ce priveşte măsură confiscării”.
Acestea sunt singurele menţiuni din ordonanţă, prin care sunt stabilite doar două ipoteze practice care permit promovarea unei acţiuni în instanţa sub formă unei plângeri contravenţionale şi anume:
– Posibilitatea părţii vătămate de a face plângere în ce priveşte despăgubirea;
– Posibilitatea terţelor părţi, altele decât contravenientul, de a face plângere în ce priveşte măsură confiscării.
În practică însă, există nenumărate situaţii pe care le poate întâmpină un subiect al unui proces verbal contravențional, printre care şi prilejul de reflecţie al prezentului articol.
O situaţie concretă este aceea când Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor, în urmă unui control la un magazin, stabileşte printr-un proces verbal de constatare a contraventiei că o serie de produse alimentare nu îndeplinesc în mod corect condiţiile de etichetare şi, în afară măsurii amenzii, dispune înlăturarea produselor de pe rafturi că şi măsură complementară, încadarea juridică fiind art. 5 alin. 3 din OG 2/2001.
În atare situaţie, avem doi subiecţi de drept vătămaţi. Pe de-o parte magazinul că şi distribuitor al produselor neconforme, pentru că va pierde suma contravaloare a amenzii şi eventualul adaos pe care îl urmărea de pe urmă vânzării produselor respective, iar pe de altă parte, producătorul sau comerciantul de la care provin produsele şi care în mod automat suferă cel mai mare prejudiciu pentru că înlăturarea produselor de pe raft atrage în mod automat o pagubă financiară.
Parte la procesul verbal de constatare a contravenției este doar magazinul, acesta având posibilitatea de a contesta actul fără nicio dificultate, încadrându-se în mod corespunzător pe dispoziţiile art. 31 din OG 2/2001, prima ipoteză: „Partea vătămată poate face plângere numai în ceea ce priveşte despăgubirea …”
Dar ce se va întâmplă cu producătorul în această situaţie? Cum îşi va putea repara el prejudiciul material în contextul în care nu este parte la procesul verbal de constatare a contravenției pentru a se încadra pe prima ipoteză a articolului şi nici nu i se aplică a două teză a aceleiaşi prevederi: „ … iar cel căruia îi aparţin bunurile confiscate, altul decât contravenientul, numai în ceea ce priveşte măsură confiscării” ?
După cum se poate observă, măsură înlăturării produselor de pe rafturi nu este acelaşi lucru cu măsură confiscării pentru că producătorul să se regeaseacă în această a două ipoteza şi, pe cale de consecinţă, să poată atacă el însuşi actul juridic.
Ordonanţa nu prevede situaţia noastră, precum nu prevede nici cazul în care ar fi interesate mai multe părţi în promovarea acţiunii, în cazul unor multipli contravenienţi, sau cazul în care contravenientul să poată şi acesta contesta măsură confiscării, şi nu doar o terţă parte.
Dacă ar fi să aplicăm restrictiv acest articol, asta ar însemna că în cazul unei proceduri administrative de confiscare, precedate de constatarea unei contravenţii, partea direct interesată, însuşi contravenientul, să nu poată lua măsuri împotriva procesului verbal şi să antameze terţe persoane să exercite cale de atac în locul lui, pentru a avea măcar o şansă la înfăptuirea justiţiei pentru că aşa este textul legislativ: „iar cel căruia îi aparţin bunurile confiscate, altul decât contravenientul, numai în ceea ce priveşte măsură confiscării”.
După cum se poate observă, articolul este incomplet şi ilogic, lăsând aşadar la interpretarea participanţilor la procesul civil a asimilării situaţiilor de fapt cu posibilităţile procesuale de acţiune.
Menţionăm că există o practică unitară în admiterea cererilor de intervenţie în materia plângerilor contravenţionale privind măsurile de protecţie a consumatorilor, adresate instanţei din partea producătorilor, în condiţiile în care procesele verbale de constatare a contravenţiilor sunt împotriva distribuitorilor, producătorii nefiind parte la acestea.
Astfel cum în mod corect reţine şi Tribunalul Braşov în decizia civilă NR. 935R din 24 octombrie 2013, într-o situaţie identică celei expuse mai sus, unde distribuitorul a fost sancţionat prin măsură înlăturării produselor de la comercializare, iar producătorii formulează o cerere de intervenţie, se constată că aceştia din urmă justifică un interes „deşi nu sunt parte la actul sancționator, acesta îşi produce efecte imediate în patrimoniul lor, fiind vătămaţi şi prejudiciaţi în mod nemijlocit prin emiterea procesului verbal.”
Judicios ar fi fost că procesul verbal de constatare a contravenției, fiind opozabil şi părţii vătămate în persoană producătorului să îl cuprindă şi pe acesta pentru a putea exercită calea de atac.
Cel mai grav este că dacă magazinul distribuitor al produselor nu va ataca procesul verbal de constatare a contravenției, terţul producător nu va avea calitate procesuală activă şi nici formularea unei cereri de intervenţie nu îşi mai poate găsi izvorul fapt ce constituie o gravă încălcare a dreptului la justiţie conferit prin însuşi art. 21 din Constituţia României, potrivit cu care orice persoană este îndreptăţită să se adreseze justiţiei pentru apărarea unor interese ale sale.
Asfel, nu ne poate fi îngrădit liberul acces la justiţie doar pentru vidul legislativ creat de legiuitor în momentul în care a conceput ordonanţă, prin faptul că nu a avut în vedere toate situaţiile de fapt din practică.
În ceea ce priveşte interesul, în măsură în care există o plângere formulată de magazin şi producătorul formulează totuşi o cerere de intervenţie, se apreciază a fi determinat – prin faptul că se referă la un prejudiciu clar şi măsurabil, legitim – având în vedere că procesul verbal de constatare a contravenției poate fi găsit ca neîntemeiat, personal – vătămarea fiind adusă în mod direct şi producătorului, născut – prin emiterea procesului verbal de constatare a contravenției şi actual – atunci când situaţia de fapt subzistă la momentul formulării plângerii.
Că o alternativă la procedura civilă aplicabilă în materia plângerilor contravenţionale, producătorul va avea la îndemână instrumentul unei acţiuni în contencios administrativ, în temeiul dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, care prevede că „Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al sau ori într-un interes legitim de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competenţe, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată.”
