Garanțiile autonome au fost reglementate pentru prima oară în dreptul românesc prin intrarea în vigoare a dispozițiilor Legii nr. 287/2009. Ele au fost utilizate, în practică, încă din anii ‘70, fără însă a beneficia de un cadru legislativ bine conturat.[1] Legiuitorul român a ales să încadreze Garanțiile autonome (sau “independente”) în clasa mai mare a garanțiilor personale, alături de fideiusiune.
În Cartea a V-a, Titlul X, Capitolul III din Codul civil sunt reglementate cele două instrumente de garantare autonomă din dreptul român – scrisoarea de garanție și scrisoarea de confort. Acestea s-au dezvoltat în practica bancară ca urmare a existenței nevoii de asigurare a executării obligațiilor, în special în practica relațiilor de comerț internațional.
Scrisoarea de garanție este angajamentul irevocabil şi necondiţionat prin care o persoană să plătească o sumă de bani unei terţe persoane.
Părțile scrisorii de garanție se numesc emitent – cel ce se obligă – și ordonator – cel ce solicită obligarea. Între ele există un raport obligațional preexistent scrisorii de garanție, în considerarea căruia, dar independent de el, emitentul își ia angajamentul să achite o sumă de bani către o terță persoană, denumită beneficiar.
În practică, importanța scrisorii de garanție, în accepțiunea sa de înscris constatator al unei garanții emis, de cele mai multe ori, de o instituție bancară, este dată de utilizarea sa în diversele raporturi comerciale. Garanția pe care instituția bancară o oferă este în folosul și la ordinul unui client al său, în calitate de debitor în cadrul raporturilor de producție, comerț sau prestări servicii[2].
Altfel spus, scrisoarea de garanție este instrumentul prin care o bancă se obligă faţă de creditor (beneficiarul garanţiei) să execute obligaţia debitorului (prin achitarea unei sume de bani), dacă acesta nu şi-o îndeplinește în condițiile agreate de părțile contractului prim. Acest angajament, în lipsă de stipulație contrară, se execută la prima și simpla cerere a beneficiarului, fara a mai face verificări asupra raportului juridic primar (dintre creditor și debitor), emitentul având un drept de regres împotriva debitorului.
În practică, acest tip de garantare este folosit astfel:
- În cadrul licitațiilor;
- În cadrul relațiilor contractuale izvorâte din contractele de construcții și lucrări, când pentru executarea corespunzătoare și la termen a obligațiilor se solicită constituirea unei garanții de bună execuție;
- În cadrul operațiunilor de achizitionare a unui credit;
- În cadrul operațiunilor vamale, pentru achitarea taxelor vamale și a altor creanțe bugetare;
- În cadrul contractelor de vânzare-cumpărare, când plata are loc la o data ulterioară față de livrarea produselor sau a serviciilor;
- În cadrul relațiilor contractuale, ca instrument de garantare a restituirii avansului plătit în considerarea ipotezei în care operațiunea juridică nu mai are loc.
De esența scrisorii de garanție, ca scrisoare autonomă, este faptul că este independentă de obligația pentru a cărui garantare s-a născut[3]. Noul raport obligațional nu este accesoriu raportului obligațional prim, fapt ce atrage după sine următoarele efecte juridice:
- Existența și întinderea obligației de garantare nu depind de cele ale obligației garantate;
- Emitentul nu poate opune beneficiarului excepţiile întemeiate pe raportul obligaţional preexistent angajamentului asumat prin scrisoarea de garanţie;
- Emitentul poate refuza plata numai în caz de abuz sau de fraudă vădită.
Un efect specific și foarte important al scrisorii de garanție este acela că, în situația în care emitentul este o instituție de credit, ea constituie titlu executoriu, obligația de plată luând naștere imediat cum ordonatorul (debitorul din raportul contractual prim) nu și-a executat obligația asumata, potrivit înțelegerii contractuale.
Scrisoarea de garanție reprezintă un instrument eficace în promovarea singuranței și celerității în desfășurarea relațiilor comerciale prin garantarea obligațiilor asumate, potrivit voinței părților.
[1] Noul Cod Civil – Comentariu pe articole, 2013, Flavius-Antoniu Baias, Eugen Chelaru, Rodica Constantinovici, Ioan Macovei, pg. 1755.
[2] Ibidem
[3] Ibidem
Avocat Mihut Radu
