Telemunca este un fenomen care prinde din ce în ce mai multă amploare în contextul pandemiei de COVID-19, inclusiv în cadrul companiilor românești, procentul celor care au lucrat în telemuncă în România trecând de 20% în 2020, potrivit unor cifre prezentate recent de confederația patronală Concordia. Există inclusiv sectoare de activitate unde firmele au trecut cu totul la telemuncă, precum domeniul IT.
Din punct de vedere juridic, telemunca este definită ca fiind acea formă de organizare a muncii prin care salariatul, în mod regulat şi voluntar, îşi îndeplineşte atribuţiile specifice funcţiei, ocupaţiei sau meseriei pe care o deţine, în alt loc decât locul de muncă organizat de angajator, folosind tehnologia informaţiei şi comunicaţiilor.
Activitatea de telemuncă se bazează pe acordul de voinţă al părţilor şi se prevede în mod expres în contractul individual de muncă odată cu încheierea acestuia pentru personalul nou-angajat sau prin act adiţional la contractul individual de muncă existent care, în afara elementelor prevăzute la art. 17 alin. (3) din Legea nr. 53/2003, trebuie să cuprindă unele aspecte ce privesc individualizarea salariatului, perioada de desfășurare a activității in forma de organizare a telemuncii, modul în care activitatea telesalariatului este supusă controlului de către angajator, impunerile în domeniul securității, cât și cele din domeniul sănătății în muncă, obligațiile angajatorului de a asigura cadrul de desfășurare a activității telesalariatului, dar și obligațiile de informare a angajutului in privința protecției datelor cu caracter personal, în privința reglementărilor aplicabile din contractual de muncă colectiv sau regulamentul intern, măsurile luate de către angajator pentru menținerea coeziunii colectivului salariat și cheltulile necesare desfășurării unei astfel de activități în sarcina angajatorului.
Practic, acest tip de loc de muncă poate fi susținut de orice persoană care lucrează „remote”, de acasă sau din alt loc decât sediul organizat de angajator, folosind telefonul, laptopul, tableta, calculatorul sau orice alt device al tehnologiei informației și comunicațiilor.
Această flexibilitate în desfășurarea muncii la distanță a ajutat profesioniștii să se dezvolte și să supraviețuiască pandemiei de COVID-19, însă, așa cum vom vedea, a expus angajații unui risc mai mare de afecțiuni musculoscheletice și de sănătate psihică.
Un nou raport coordonat de Agenția Europeană pentru Sănătate și Securitate în Muncă explorează riscurile conexe telemuncii în materie de securitate și sănătate. Acest raport conține interviuri amănunțite cu lucrători și angajatori și analizează în special riscurile afecțiunilor musculoscheletice (AMS) și problemele psihosociale în rândul lucrătorilor de la distanță.
În vederea sistematizării rezultatelor analizei literaturii de specialitate, au fost identificate principalele zone de risc în care telemunca a produs efecte bine documentate și care sunt relevante în contextul pandemiei COVID-19:
- Primul set de factori de risc este asociat cu intensificarea muncii depuse de salariați, inclusiv suprasolicitarea acestora cu atribuții în legătura cu munca lor, aceștia depunând un efort mare în realizarea orelor lungi și neregulate de lucru.
- Al doilea set de factori de risc se referă la aspectele relaționale ale telemuncii, referitor la izolarea socială, provocările colaborării într-o echipă virtuală și reticențele managementului asupra motivelor de pierdere a controlului asupra muncii depuse de salariați;
- Al treilea set de factori de risc are în vedere riscul de conflict crescut între aspectele vieții private și de familie și cel al vieții profesionale, din pricina estompării granițelor între acestea.
S-a constatat că indicatorii muncii suplimentare sunt definiți de cât de des sunt contactați lucrătorii în timpul lor liber pentru a efectua muncă suplimentară ca răspuns la solicitările angajatorilor.
A fost descoperit faptul că mai mult de un sfert din populația totală analizată declară că lucrează des în timpul weekend-urilor și seara.
Creșterea semnificativă a frecvenței muncii suplimentare este asociată cu un risc crescut în ceea ce privește raportarea problemelor de sănătate legate de muncă, în special probleme legate de pierderea somnului, stres și alte afecțiuni de ordin psihologic.
Cu toate acestea, există și un impact pozitiv al telemuncii cu privire la performanța salariaților, reducându-se astfel riscul întreruperilor și al solicitărilor neanticipate și imediate venite din partea colegilor, reducându-se astfel epuizarea mentală, fiind câștigat totodatăși timpul pe care salariații îl petreceau pe drum, pe rutele de mers și de întoarcere de la birou.
Referitor la riscurile simptomelor musculoscheletice, acestea sunt în principal asociate cu durata crescută a expunerii la lucratul în fața unui calculator. Aceste rezultate sunt în continuare sprijinite de studii experimentale care confirmă faptul că zona gâtului și a umerilor este foarte sensibilă de asemenea în fața factorilor psihosociali (stres cauzat de muncă, volumul acesteia și lipsa controlului asupra muncii realizate).
Raportul conține, de asemenea, și exemple de bune practici în materie de Securitate si Sănătate in muncă adoptate de întreprinderile din Europa pentru a sprijini telelucrătorii în timpul pandemiei.
Mulți cercetători au discutat pe marginea acestui fenomen, fiind dezbătut faptul că problemele apărute în materie de telemuncă țin mai mult de leadership si suport organizațional decât de suportul tehnic oferit din partea angajatorilor.
Literatura de specialitate încurajează adaptarea metodelor manageriale tradiționale și schimbarea atitudinii în privința telemuncii, depășindu-se astfel reticențele și blocajele apărute, fiind dezvoltate noi abilități direcționate către stabilirea unor relații de muncă bazate pe încredere și autonomie. Strategiile manageriale eficiente în contextul telemuncii ar trebui să adreseze atât nevoile fizice, cât și cele psihice ale telesalariaților și să promoveze în același timp strategii de corespundere cu standardele naționale și europene în materie de Securitate și Sănătate în muncă.
Chiar dacă acest raport expune situații întâlnite la nivel european, în conformitate cu dispozițiile legale românești care reglementează regimul de telemuncă în România, cu precădere Legea 81/2018 privind reglementarea activității de telemuncă, este binecunoscut faptul că angajatorii români, în virtutea contractelor de telemuncă pe care le încheie, au obligația de a prevedea măsurile pe care aceștia le iau pentru ca telesalariații să nu fie izolați de restul angajaților și care asigură acestora posibilitatea de a se întâlni cu colegii în mod regulat.
Constatăm că legiuitorul român nu a rămas indiferent în fața condițiilor de stres si riscuri la care telesalariații pot fi expuși pe parcursul unei perioade prelungite de activitate în regim de telemuncă și este doar o chestiune de timp până ce legiuitorul român se va alinia cu standardele europene în materie de Securitate și Sănătate în Muncă.
Avocat Elena Manea
