În contextul unei permanente schimbări economice la nivel mondial, societățile se confruntă adesea cu necesitatea reorganizării, motivele putând fi multiple, enumerând nelimitativ scopul unei mai bune gestiuni a patrimoniului constituit, obținerea de fonduri stucturale care să conducă la dezvoltare, sau chiar pentru a își consolida poziția dobândită în segmenul de piață din care fac parte.
Una dintre modalitățile de reorganizare ale persoanei juridice, prevăzute de Codul civil prin dispozițiile art. 233 alin (1) este divizarea.
Ca efect al divizării, indiferent dacă aceasta este totală sau parțială, patrimoniul este împărțit între persoana juridică din care se desprinde și cea nou înființată sau deja existentă, în care este transferat, acest lucru fiind exprimat printr-un proiect de divizare în care se reglementează proporția și modalitatea în care se va distribui activul și pasivul societăților care iau parte la divizare.
Proiectul de divizare se depune împreună cu alte documente la oficiul registrului comerțului unde este înmatriculată fiecare societate participantă.
Problema pe care își propune să o trateze prezentul articol este șansa de recuperare pe care o au creanțele distribuite sub formă de pasiv în urma unei divizări, care au luat naștere dintr-un contract încheiat cu persoana juridică divizată, care încetează să mai existe.
Această întrebare este lămurită de regula răspunderii solidare care este prevăzuta în cuprinsul alineatelor (2) și (3) ale art. 2411 din Legea societăților comerciale nr. 31/1990, care dispun după cum urmează:
„(2) Dacă un element de pasiv nu este repartizat în proiectul de divizare și dacă interpretarea proiectului nu permite luarea unei decizii privind repartizarea sa, societățile beneficiare răspund solidar pentru elementul de pasiv în cauză.
(3) Dacă un creditor nu a obținut realizarea creanței sale de la societatea căreia îi este repartizată creanța prin divizare, toate societățile participante la divizare răspund pentru obligația în cauză, până la concurența valorii activelor nete care le-au fost repartizate prin divizare, cu excepția societății căreia i-a fost repartizată obligația respectivă, care răspunde nelimitat.”
Din acest text de lege se desprind două idei majore:
- Posibilitatea ca un element de pasiv sa nu fie repartizat prin proiectul de divizare, caz în care se aplica regula generală a răspunderii solidare pentru acel element de pasiv;
- Repartizarea elementului de pasiv prin proiectul de divizare se poate realiza către o societate care deși răspunde nelimitat pentru realizarea creanței respective, poate să se afle în imposibilitatea concretă de plată a debitului, moment în care se aplică regula primei ipoteze a aceluiași alineat (3) din art. 2411 Legea 31/1990, potrivit cu care toate societățile participante la divizare trebuie să răspunda solidar, însă numai în limita valorii activelor nete care le-au fost repartizate.
În practică, proiectul de divizare care se compune dintr-un raport care cuprinde elementele de activ ale persoanei juridice divizate, elementele de pasiv și modalitatea în care se vor distribui către persoanele juridice beneficiare ale divizării, se aprobă prin hotărâre a adunării generale a asociaților și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, după obținerea vizei judecătorului delegat.
Pentru persoanele juridice care dețin o pagină web proprie, procedura privind publicarea proiectului de divizare poate fi înlocuită cu afișarea pe propria pagina web pentru o perioadă continuă de 30 de zile, însă acest lucru trebuie să se realizeze înainte de adunarea generală în care urmează să se decidă cu privire la proiectul de divizare.
Modalitățile expuse mai sus, reprezintă calea prin care creditorii care dețin o creanță certă, lichidă și exigibilă împotriva societății care se reorganizează prin divizare, pot lua la cunoștință despre acest fapt și pot iniția luarea de măsuri de protecție și de realizare a creanței lor, conform legii.
Totuși, în considerarea ipotezei alineatului (2) din articolul 2411 Legea 31/1990, deși informațiile privind divizarea se fac publice pentru persoanele interesate, printre care se regăsesc și creditorii, există și posibilitatea de a nu fi exprimată clar modalitatea în care se distribuie tot pasivul, sau poate fi consemnat cu titlu general, fără a se particulariza fiecare contract în derulare sau fiecare debit datorat de persoana juridică supusă divizării.
În acest caz, simpla informație potrivit cu care există intenția de reorganizare a debitoarei este semnificativă pentru creditori, aceștia având la dispoziție dreptul de a își realiza creanțele prin atragerea răspunderii solidare a societăților beneficiare ale divizării, desigur în limitele proporționale ale repartizării valorii nete a activului.
Pentru societățile creditoare care dețin creanțe certe, lichide și exigibile nescadente la data publicării proiectului de divizare și care simt în mod fundamentat un pericol de a nu își recupera creanțele anterioare divizării, se instituie dreptul de a solicita obținerea de garanții adecvate care să creeze cel puțin aparența realizării creanței, chiar și în ipoteza reorganizării prin divizare.
Aceste garanții se pot obține prin depunerea unei opoziții la oficiul registrului comerțului în termen de 30 de zile de la data publicării proiectului de divizare și va fi înaintată spre soluționare instanței judecătorești competente, demers care nu suspendă desfășurarea divizării.
Până la analiza pe fond a temeiniciei argumentelor de nesiguranță în ceea ce privește posibilitatea realizării creanței, pentru a fi admisibilă opoziția, creanța va trebui să îndeplinească așadar următoarele condiții:
- Să fie anterioară publicării proiectului de divizare fie în Monitorul Oficial al României, Partea a IV a, fie pe pagina web proprie persoanei juridice divizate;
- Să fie nescadentă la data publicării proiectului de divizare;
- Să fie depusă în termenul de 30 de zile de la data publicării proiectului, conform dispozițiilor alin. (2) art. 243, Legea 31/1990.
După îndeplinirea acestor condiții prealabile, instanța urmează să analizeze în cadrul opoziției, gradul de pericol la care se supune creanța, în vederea hotărârii dacă este sau nu este cazul de a se constitui garanțiile adecvate conservării dreptului de realizare a creanței. Opoziția poate fi respinsă și dacă în analiza situației financiare, instanța constată faptul că situația economică a societății divizate este de așa natură încât nu se justifică un risc de a nu mai putea recupera creanța.
Important este de observat că în procedura opoziției nu se vorbește despre verificarea caracterului cert, lichid și exigibil al creanței ci se prezumă a fi una dintre condițiile de fond pe care trebuie să le îndeplinească. Așa fiind, faptul de a fi fost consemnată creanța în proiectul de divizare are o valoarea probantă majoră pentru creditorii oponenți, neputând spune același lucru despre acele creanțe care fie sunt consemnate în raportul de proiect cu titlu de pasiv general, fie pasivul este detaliat în mod particular pentru fiecare contract în parte, iar creanța celui interesat de formularea unei opoziții nu este menționată deloc. Pentru elementele de pasiv nerepartizate în proiectul de divizare se poate merge pe interpretarea proiectului, iar dacă în urma acestui demers nu se poate lua o decizie cu privire repartizarea sa, societățile beneficiare răspund în solidar pentru debitul respectiv.
În toate situațiile, pentru a se valorifica o creanță deținută împotriva unei societăți în divizare, legiuitorul a asigurat prin reglementările expuse la începutul acestui articol pârghiile necesare atragerii răspunderii solidare a persoanelor juridice beneficiare ale divizării, textul însuși reprezentând o garanție pentru creditori.
Nu în ultimul rând, faptul de a nu fi depus o opoziție împotriva proiectului de divizare nu îl impiedică pe creditorul persoanei juridice divizate să depună o acțiune civilă ulterioară, în termenul legal de prescripție, împotriva debitoarei sale.
Aceleași principii funcționează și în cazul reorganizării persoanei juridice prin fuziune, însă interesul sporit al societăților creditoare este de a se asigura că patrimoniul debitoarei nu se diminuează, sau se pierde, fapt care nu apare ca fiind un pericol în cazul fuziunilor.
