Litispendența și conexitatea reprezinta două instituții procesual civile extrem de importante pentru sistemul judiciar românesc, rolul acestora fiind acela de a asigura o practică judiciară unitară, precum și de a evita pronunțarea unor hotârâri diferite în cauze identice.

Mai mult decât atât, litispendența și conexitatea își găsesc aplicare inclusiv în procesul civil internațional unde, chiar dacă modul de acțiune este relativ diferit față de situația națională, efectele benefice asupra bunei administrări a justiției sunt aceleași.

Litispendența presupune același proces, în legătură cu care s-au formulat mai multe cereri la aceeași instanță sau la instanțe deosebite, dar deopotrivă competente. Finalitatea acestei instituții este ca cererile să fie soluționate de o singură instanță, pentru evitarea pronunțării de hotărâri contradictorii.[1]

De asemenea, există litispendență internațională, atunci când o cauză este deja pendinte în fața unei instanțe străine competentă să judece speța, iar instanța deopotrivă competentă din alt stat trebuie să își decline competența în favoarea instanței străine sesizate inițial.

Conexitatea reprezintă starea a două sau mai multe cauze civile în curs de judecată, înaintea aceleiași instanțe sau a unor instanțe deosebite de același grad, care reclamă întrunirea și soluționarea lor de către aceeași instanță printr-o singură hotărâre.

Atât excepția de litispendență cât și cea de conexitate reprezintă „incidente procedurale privitoare la competența instanței”, menite să asigure o bună administrare a justiției, în sensul că preîntâmpină încărcarea inutila a instanțelor de judecată și pierderea de timp și mijloace financiare de către părți.

 

În acest articol, vom arăta care sunt cele mai importante asemănări și deosebiri între conexitate și litispendență, astfel încât fiecare dintre acestea să poată fi utilizată în mod corect, pentru obținerea efectului dorit în fața instanței.

 

Asemănări

  1. atât litispendența cât și conexitatea determină existența unei contradicții între două sau mai multe foruri de judecata deopotrivă competente pentru a soluționa asupra fiecăreia dintre cererile cu care ele au fost sesizate;
  2. ambele ipoteze implică riscul de a ne afla într-o situație în care avem mai multe hotărâri care sunt fie contradictorii, fie greu conciliabile, astfel încât pot determina imposibilitatea executării lor;
  3. rezolvarea ambelor incidente își are sorgintea în invocarea excepțiilor procesuale aferente, mijloace procedurale dilatorii;
  4. excepțiile anterior invocate pot fi, in ambele ipoteze, invocate fie din oficiu, fie de către părți;
  5. procedura similară, urmată pentru a soluționa ambele incidente;
  6. niciunul dintre cele două incidente nu poate fi invocat dacă una/unele dintre cauze este pe rolul unei instanțe judecătorești, iar cealaltă pe rolul unui tribunal arbitrar. S-a argumentat aceasta soluție prin aceea ca necompetenta instanței apare ca un efect al clauzei compromisorii (instanța neputând lipsi de eficacitate convenția arbitrară);
  7. similară este și ipoteza in care conflictul apare intre o instanța de judecată și un organ administrativ de jurisdicție: s-a argumentat că nu comporta discuție chestiunea litispendenței, este exclusă de realitatea că una dintre jurisdicții este, inevitabil, necompetentă;
  8. atât excepția litispendenței, cât și cea a conexității sunt dilatorii (întrucât au ca efect amânarea judecații), și absolute (interesul ocrotit, respectiv asigurarea unei bune administrări a justiției, este unul general, invocarea excepțiilor referite putând fi făcută de către părți, de procuror si chiar de către instanță, din oficiu).

 

Deosebiri

  1. deosebirea structurală între cele două instituții este determinată de elementele (condițiile) ce le individualizează, realitate consemnată de Ministerul Justiției în anul 1900, cu prilejul dezbaterilor din Senat, privitoare la modificarea Codului de procedura civilă: „Este o deosebire mare intre litispendența si conexitate: in litispendența sunt elementele autorității de lucru judecat, în conexitate nu sunt decât asemănări de speță”[2].

Dacă litispendența este condiționată de sesizarea unor instanțe cu litigii identice (cu îndeplinirea condiției triplei identități), conexitatea poate fi invocata și in privința unor litigii care nu sunt identice, câtă vreme acestea comportă unele chestiuni litigioase comune;

  1. litispendența se poate invoca și atunci când cauzele se afla pe rolul unor instanțe (de fond) de grade de jurisdicție diferite, pe când conexitatea privește numai instanțe de același grad;
  2. s-a arătat că, dacă se constată existenta litispendenței, trimiterea cauzei la instanța competentă se face în mod obligatoriu. Pe de altă parte, conexitatea este lăsată la aprecierea suverana a instanței, nefiind considerată un „incident de competență, ci o situație posibilă de prorogare a competentei)[3];
  3. numai în cazul conexității este posibilă disjungerea cauzelor întrunite ca efect al admiterii excepției de conexitate. Disjungerea în cazul litispendenței este exclusă prin însăși definiția acesteia, fiind imposibil ca numai una dintre pricini să se afle în stare de judecată;
  4. calificarea litispendenței ca o chestiune de drept (tocmai pentru că întrunește caracterele lucrului judecat) și a conexității ca o chestiune de fapt (întrucât aprecierea caracterelor sale este lăsată la aprecierea instanței).[4]
  5. în timp ce conexitatea reprezintă o situație tipică de prorogare legală de competență, în cazul litispendenței nu putem pune în discuție această noțiune, deoarece prin chiar definiția instituției, deducem faptul că existența a două sau mai multe cauze este o condiție a litispendenței, doar cât timp fiecare dintre instanțele sesizate este ea însăși competentă.

 

În concluzie, credem că este absolut necesară oricărei persoane care se află în situația de a demara (sau e a fi demarate împotriva sa) o serie de procese cu mai multe „etape”, cunoașterea noțiunilor privind litispendența și conexitatea, pe de-o parte pentru se va asigura că împotriva sa nu pot fi pronunțate hotărâri potrivnice (sau dimpotrivă, că asupra cauzelor pe care le-a câștigat nu va plana riscul întoarcerii în calea de atac).

Pe de altă parte, într-o astfel de serie de litigii, posibilitatea de a face corect uz de noțiunile tratate în acest articol se poate dovedi ca un bun sfetnic în  economia litigiului.

 

[1] Boroi Gabriel, colectiv; Codul de procedură civilă comentat; ed. Hamangiu; București; 2013; p. 350.

[2] Jud. Dr. Mihaela Tăbârcă, Excepțiile procesuale în procesul civil, ed. Rosetti, 2001; p. 206 – 211.

[3] Deleanu Ion; Noul cod de procedură civilă  – comentarii pe articole, vol. I; ed. Universul Juridic; 2013; p. 460 – 462.

[4] Jud. Dr. Mihaela Tăbârcă, Excepțiile procesuale în procesul civil, ed. Rosetti, 2001; p. 216.

 

Avocat Alexandru Teodorescu

Lasă un comentariu