Din punct de vedere comercial şi financiar termenul de obligaţiune a primit mai multe definţii în funcţie de domeniul în care acestea ar urma să fie emise, astfel doctrina de specialitate pentru fiecare ramură de drept a definit acest instrument numit obligaţiune astfel:

Obligațiunea este un titlu de valoare care atestă calitatea de creditor a deținătorului ei față de emitent, emitentul obligându-se să plătescă deținătorului obligațiunii o sumă anuală fixă, numită cuponul obligațiunii, pe întreaga perioadă de valabilitate a acesteia.

Obligațiunea este un înscris emis de o întreprindere care are nevoie de finanțare, pe baza căruia aceasta obține un împrumut. Firma care emite obligațiunea se numește debitor, iar cea care o deține se numeste creditor (acesta oferă un împrumut). Obligațiunile sunt active financiare cu dobândă fixă. La restituirea împrumutului, întreprinderea se obligă să plătească, de asemenea, o dobândă, stabilită în momentul emiterii obligațiunii.

Titlul de stat este un instrument financiar care atestă datoria publică sub formă de bonuri, certificate de trezorerie, inclusiv certificate de trezorerie pentru populație nerăscumparate la scadență și transformate în certificate de depozit sau alte instrumente financiare constituind împrumuturi ale statului în moneda națională sau în valută, pe termen scurt, mediu și lung.

După cum se poate observa din definiţiile de mai sus se pot desprinde câteva caracteristici specifice fiecărei operaţiuni de emitere a acestor instrumente de finanţare, indiferent de domeniul în care acestea sunt emise. Spre exemplu:

-societatea sau entitatea emitentă va avea calitatea de debitor;

-deţinătorul/posesorul/proprietarul acestor titluri va avea calitatea de creditor faţă de emitent;

-emitentul va avea obligaţia de a restitui contravaloarea obligaţiunilor emise, totodată având şi obligaţia de a plăti o dobândă fixă sau indexată după caz;

Sediul materiei, precum şi obligaţiunile despre care vom face referire mai departe este cuprins în art. 167-176 din Legea 31/1990 privind societăţile comerciale, emise de către societăţile pe acţiuni, acestea fiind şi singurele societăţi reglementate de L.S care au această prerogativă.

Obligaţiunile reprezintă un instrument de finanţare a societăţilor pe acţiuni pentru a îşi extinde potenţa financiară în momentul în care vor să deruleze activităţi de o anvergură mai mare decât cele obişnuite. Însă, ca şi în cazul oricăror alţi participanţi la activitatea comercială de pe piaţă, pentru a demara un asemenea proces, este nevoie de disponibilităţi. Societatea pe acţiuni, fiind o persoană juridică cu un patrimoniu propriu, voinţă proprie şi scop stabilit, de la momentul înfiinţării, dobândeşte capacitate deplină de folosinţă şi exerciţiu, având posibilitatea de a dobândi toate drepturile şi de a îşi asuma toate obligaţiile, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege. Prin urmare, asemenea oricărei persoane fizice, societatea are posibilitatea de a încheia un contract de credit în cazul în care ar avea nevoie de disponibilităţi băneşti pentru a îşi extinde fie sfera de activitate, fie teritoriul pe care acţionează.

Însă, în cazul societăţilor pe acţiuni, legea a prevăzut o altă posibilitate de a obţine finanţarea necesară, respectiv prin emiterea de obligaţiuni. Prin acest mecanism juridic, societăţile pe acţiuni emit, în primă fază un prospect de emisiune.

Prospectul de emisiune are natura juridică a unei oferte de a contracta, obligatorie prin ea însăşi, care, prin subscripţie, adică prin acceptarea condiţiilor de emitere a titlurilor respective, dă naștere unui raport de drept, de cele mai multe ori, acesta fiind un împrumut.

După subscripţie, un număr de obligaţiuni, care nu pot avea o valoare mai mică de 2.5 RON, vor fi emise, iar persoanele interesate (fizice/juridice) pot cumpăra aceste obligaţiuni. Interesul pentru persoanele care ar urma să cumpere aceste obligaţiuni este acela că în prospectul de emisiune se prevede şi o dobândă, la care societatea se obligă faţă de cumpărător.

Prin urmare, ca natură juridică, această operaţiune nu este altceva decât un împrumut cu dobândă, în care emitentul are calitatea de împrumutat, iar persoanele interesate de dobândirea titlurilor vor avea calitatea de împrumutător. Avantajele emisiunii de obligaţiuni sunt multiple şi au fost reliefate de doctrina comercială:

împrumutul este contractat pe termen mediu sau lung, permițând societății să-și elaboreze un plan de afaceri și un buget defalcat pe mai mulți ani, care să acopere proiecte de mare anvergură; în schimb, creditele bancare se acordă, de obicei, pe termene scurte, pentru investiții cu perioadă de amortizare mică;

-condițiile de obținere a finanțării pe această cale sunt mai puțin oneroase ca în cazul unui credit bancar;

-spre deosebire de acțiuni, care dau dreptul celor ce le dețin de a participa la procesul decizional al societății, obligațiunile nu conferă acest drept;

-în mod obișnuit, împrumutul obligatar nu este purtător de garanții din partea societății, ceea ce în cazul creditelor bancare se întâmplă rar sau este exclus;

-emisiunea de obligațiuni, ca si cotarea acțiunilor societății pe o piată organizată (bursă) reprezintă un mijloc important de reclamă și de îmbunătățire a imaginii societății (Gh. Piperea , Drept comercial, vol. I, p. 353; C. Vivante, Traitate de droit commercial, p. 447-450; I.L. Georgescu, Drept Comercial roman).”

Un aspect important, ce trebuie scos în evidență este că aceste titluri nu sunt deloc asemănătoare acțiunilor emise de către societățile pe acțiuni, care conferă titularilor drepturi decizionale în cadrul societății și calitatea de acționar, odată cu subscrierea și vărsarea capitalului social. Prin dobândirea obligațiunilor, singura calitate pe care o dobândește titularul acestora este aceea de creditor al societății pentru suma ce reprezintă valoarea obligațiunilor subscrise și dobânda aferetă, indiferent dacă societatea dobândește sau nu beneficii.

Intr-adevar, legea le permite posesorilor de obligațiuni să se întrunească în cadrul unei adunări generale a deținătorilor de obligațiuni, însă această adunare nu are ca scop luarea unor decizii privind managementul societății emitente, ci este un mod prin care aceștia își pot numi un reprezentant sau să ia decizii ce le vor proteja interesele, cum ar fi:

a)să numească un reprezentant al deţinătorilor de obligaţiuni şi unul sau mai mulţi supleanţi, cu dreptul de a-i reprezenta faţă de societate şi în justiţie, fixându-le remuneraţia; aceştia nu pot lua parte la administrarea societăţii, dar vor putea asista la adunările sale generale;

b)să îndeplinească toate actele de supraveghere şi de apărare a intereselor lor comune sau să autorizeze un reprezentant cu îndeplinirea lor;

c)să constituie un fond, care va putea fi luat din dobânzile cuvenite deţinătorilor de obligaţiuni, pentru a face faţă cheltuielilor necesare apărării drepturilor lor, stabilind, în acelaşi timp, regulile pentru gestiunea acestui fond;

d)să se opună la orice modificare a actului constitutiv sau a condiţiilor împrumutului, prin care s-ar putea aduce o atingere drepturilor deţinătorilor de obligaţiuni;

e)să se pronunţe asupra emiterii de noi obligaţiuni.

Un aspect important venit odată cu modificarile Legii 31/1990 a fost acela al excluderii limitării dreptului de a emite obligațiuni. Vechea reglementare prevedea un plafon maxim de emitere a obligațiunilor la o valoare de ¾ din capitalul social subscris și vărsat al societății. Odată ce societatea ajungea la această limită, fie printr-o singură emisiune de obligațiuni sau prin emisiuni succesive, singura posibilitate a societății era să efectueze o majorare de capital social. Astfel, prin instituirea respectivului plafon, se putea întări încrederea deținătorilor de obligațiuni, ca la finalul perioadei prevăzute în prospectul de emisiune, societatea ar fi urmat să-și îndeplinească obligațiile față de aceștia. În caz contrar, titularii acestor titluri, aveau posibilitatea de a se îndrepta în justiție împotriva societății emitente pentru îndestularea creanței. Acel plafon instituia o „garanție” că au fost respectate proporțiile reale dintre fondurile societății și fondurile împrumutate.

Totuși, odată cu modificarea Legii 31/1990, acest plafon a fost exclus din cadrul legal ce stabilește modul de funcționarea a acestei operațiuni juridice, oferind posibilitatea societăților pe acțiuni să se îndatoreze și să obțină finanțări fără limită. Astfel, societatea emitentă, ar putea emite un nou prospect de emisiune pentru a acoperi sumele neachitate din vechea emisiune, creându-se astfel un sistem piramidal pentru societatea emitentă, până la momentul în care va avea posibilitatea de a plăti efectiv sumele datorate. Vom vedea dacă și în ce măsură, eliminarea acestui prag a fost sau nu benefică pentru derularea raporturilor comerciale.

Lasă un comentariu