Contractul de leasing. Dreptul de opțiune al locatarului.
Contractul de leasing este reglementat de OG. nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de asigurare. Este important a se face distincţie între contractul de leasing şi operaţiunea de leasing. În primul caz raportul juridic se naşte între Locator şi Locatar, pe când în cel de-al doilea, vorbim despre o operaţiune tripartită în care sunt implicaţi atât Locatorul, Locatarul, cât şi Furnizorul. În cele ce urmează, vom analiza punctual contractul de leasing cu particularităţile sale.
Actul normativ indicat anterior defineşte contractul de leasing ca fiind acel contract în temeiul căruia o parte, denumită Locator, transmite pentru o perioadă determinată dreptul de folosinţă asupra unui bun, al cărui proprietar este, celeilalte părţi, denumită Locatar. Acesta din urmă se obligă la plata periodică a unei sume de bani (rată de leasing), iar la sfârşitul perioadei de leasing Locatorul se obligă să respecte dreptul de opţiune al Locatarului de a cumpăra bunul, de a prelungi contractul de leasing fără a schimba natura acestuia, ori de a înceta raporturile contractuale.
Concret, art. 1 al OG. nr. 51/1997 instituie în sarcina Locatorului obligaţia de a respecta dreptul de opţiune al Locatarului, astfel cum înţelege acesta să îl exercite. Art. 9 lit. d) reiterează aceeaşi obligaţie a Locatorului, însă de această dată nu pentru a defini contractul de leasing, ci pentru a evidenţia caracterul său esenţial în relaţia contractuală cu Locatarul.
Mai mult, în vederea garantării respectării dreptului de opţiune al Locatarului, în art. 16, legiuitorul a prevăzut sancţiunea ce urmează a se aplica în cazul unei atitudini contrare din partea Locatorului, şi anume, obligarea sa la plată de daune-interese egale cu prejudiciul produs, precum şi posibilitatea Locatarului de a obţine pe cale judecătorească pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare. Apreciez că este necesar a se sublinia că pentru a se da eficienţă sancţiunii, legiuitorul a înţeles să se raporteze la “(…) dreptul de opţiune al Locatarului, aşa cum este prevăzut în prezenta ordonanţă (…)” fără alte precizări suplimentare.
La nivel teoretic, lucrurile sunt cât se poate de clare, Locatorul fiind ţinut de modul în care Locatarul înţelege să îşi exercite dreptul de opţiune, în sens contrar urmând să fie sancţionat în conformitate cu dispoziţiile legale incidente.
Problema apare în momentul în care se face distincţia între contractul de leasing operaţional şi contractul de leasing financiar, părţile fiind obligate, potrivit art. 6 din OG nr. 51/1997, să introducă o clauză în sensul de a indica contractul pe care au înţeles să-l încheie. În cuprinsul Ordonanţei nu se face o asemenea distincţie decât pasager, cu privire la anumite aspecte punctuale:
- Definirea ratei de leasing, – art. 2 lit. d):
- În cazul leasingului financiar se vorbeşte despre cotă-parte din valoarea de intrare a bunului şi dobânda de leasing, care se stabileşte pe baza ratei dobânzii convenite prin acordul părţilor;
- În cazul leasingului operaţional se foloseşte termenul de chirie, care se stabileşte prin acordul părţilor.
- Obligativitatea de a insera în contractul de leasing financiar elemente suplimentare față de cele necesare pentru contractul de leasing operațional – art. 6 alin. (2).
- Modul distinct de înregistrare a amortizării bunului, după cum este vorba despre leasing operațional sau leasing financiar – art. 20 alin (1);
- Modul în care sunt tratate achizițiile de bunuri mobile/imobile în cazul leasingului financiar – art. 20 alin. (2);
- Modul de a califica beneficiul stabilit de părți sau cota de leasing, ca redevență, în măsura în care prin contract nu se identifică partea de beneficiu, în cazul contractelor de leasing operațional încheiate cu persoane nerezidente – art 25.
Cele două noţiuni, leasing financiar şi leasing operaţional au fost iniţial tratate de aceeaşi Ordonanţă nr. 51/1997, însă, la momentul intrării în vigoare a Codului fiscal din 2003 au preluate în cuprinsul său. În prezent, Codul fiscal prevede:
Contract de leasing financiar – orice contract de leasing care îndeplineşte cel puţin una dintre următoarele condiţii:
- a) riscurile şi beneficiile dreptului de proprietate asupra bunului care face obiectul leasingului sunt transferate utilizatorului la momentul la care contractul de leasing produce efecte;
- b) contractul de leasing prevede expres transferul dreptului de proprietate asupra bunului ce face obiectul leasingului către utilizator la momentul expirării contractului;
- c) utilizatorul are opţiunea de a cumpăra bunul la momentul expirării contractului, iar valoarea reziduală exprimată în procente este mai mică sau egală cu diferenţa dintre durata normală de funcţionare maximă şi durata contractului de leasing, raportată la durata normală de funcţionare maximă, exprimată în procente;
- d) perioada de leasing depăşeşte 80% din durata normală de funcţionare maximă a bunului care face obiectul leasingului; în înţelesul acestei definiţii, perioada de leasing include orice perioadă pentru care contractul de leasing poate fi prelungit;
- e) valoarea totală a ratelor de leasing, mai puţin cheltuielile accesorii, este mai mare sau egală cu valoarea de intrare a bunului;
Contractul de leasing operaţional – orice contract de leasing încheiat între Locator şi Locatar, care transferă Locatarului riscurile şi beneficiile dreptului de proprietate, mai puţin riscul de valorificare a bunului la valoarea reziduală, şi care nu îndeplineşte niciuna dintre condiţiile prevăzute la pct. 7 lit. b)-e); riscul de valorificare a bunului la valoarea reziduală există atunci când opţiunea de cumpărare nu este exercitată la începutul contractului sau când contractul de leasing prevede expres restituirea bunului la momentul expirării contractului;
Un aspect important de menţionat este reprezentat de faptul că definiţiile pe care legiuitorul le-a inserat în cuprinsul Codului fiscal au vizat strict obiectul de reglementare al acestuia, respectiv, aspectele fiscale. În acest sens, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a civilă- Sentinţa civilă nr. 13/2014 „ (…)În ceea ce priveşte încălcarea dispoziţiilor imperative ale legii, reclamanta a invocat faptul că au fost încălcate art. 7 alin. 1 pct. 7 Cod fiscal, art. 16 din OG nr. 51/1997. Nu se poate reţine o astfel de afirmaţie deoarece art. 7 din Codul fiscal nu este o normă care să reglementeze contractul de leasing dintre părţi (şi deci care să confere drepturi şi obligaţii civile părţilor), ci este o normă fiscală care defineşte contractul de leasing în scop fiscal. Aşadar este o normă străină de litigiul dintre părţi şi nici nu mai are relevanţă a se stabili dacă reprezintă o normă imperativă sau nu. Art. 16 din OG nr. 51/1997 nu a fost încălcat pentru că tribunalul arbitral nu a înfrânt regulă edictata de art. 16 din OG nr. 51/1997 (adică nu a negat dreptul utilizatorului la daune interese în cazul nesocotirii dreptului de opţiune), ci, eventual, chiar a făcut o aplicare a acestei reguli.(…)”
Din coroborarea textelor celor două acte normative incidente, respectiv OG nr. 51/1997 şi Codul fiscal, putem identifica o reglementare neunitară a instituţiei contractului de leasing. Completarea Ordonanţei prin intermediul unui nou act normativ era permisă, însă, s-a ajuns în situaţia de a există dispoziţii legale contrare.
Astfel, de esenţă contractului de leasing, asfel cum a fost acesta definit de OG nr. 51/1997, este respectarea dreptului recunoscut Locatarului că la expirarea termenului contractual să îşi poată exercita opţiunea în sensul încetării, continuării contractului sau cumpărării bunului ce face obiectul contractului de leasing. Este important să observăm faptul că nu se face nicio distincţie după cum ar fi vorba despre un eventual leasing financiar sau leasing operaţional, iar acolo unde legea nu dinstinge, nici noi nu putem adaugă.
Aceeaşi interpretare regăsim şi în viziunea Curţii Constituţionale care a făcut o analiză cu prilejul soluţionării unei excepţii de neconstituţionalitate. Decizia nr. 1382/2011 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 alin. (1) lit. b), c) şi d) şi art. 931 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei “Totodată, având în vedere prevederile art. 1 alin. (1) din Ordonanţă Guvernului nr. 51/1997, Curtea observă că efectul principal al contractului de leasing este transferul dreptului de folosinţă de la Locator/finanţator către Locatar/utilizator, existând dreptul de opţiune al utilizatorului, astfel cum este stipulat în art. 9 lit. c) şi d) din Ordonanţa Guvernului nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing, potrivit cărora “Locatorul/finanţatorul se obligă să încheie contract de leasing cu Locatarul/utilizatorul şi să transmită acestuia, în temeiul contractului de leasing, drepturile ce derivă din contract, cu excepţia dreptului de dispoziţie, […]de şi să respecte dreptul de opţiune al Locatarului/utilizatorului de a cumpăra bunul, a prelungi contractul de leasing, fără a schimba natură leasingului, ori de a înceta raporturile contractuale”.
Aşadar, Curtea observă că, pe toată durata contractului de leasing, dreptul de folosinţă revine altei persoane decât titularului dreptului de proprietate – contractul de leasing nefiind prin sine translativ de proprietate, ci acordând Locatarului/utilizatorului doar un drept de opţiune, în sensul că în momentul expirării contractului de leasing acesta are prioritate la cumpărarea bunului ce a constituit obiectul contractului de leasing.
Curtea constată că nu se poate reţine încălcarea dreptului de proprietate al utilizatorului, deoarece, astfel cum arată chiar autoarea excepţiei, utilizatorul a preluat din momentul încheierii contractului de leasing “doar posesia şi folosinţa bunului mobil”, fapt ce nu îi oferă garanţiile de care ar beneficia în calitate de proprietar al bunului, în condiţiile în care transferul dreptului de proprietate asupra sa intervine la un moment ulterior, şi anume acela al expirării contractului de leasing, ca urmare a efectului încheierii unui contract de vânzare-cumpărare.
Or, promitentul-cumpărător nu este titularul acestui drept, ce urmează a se naşte ulterior, prin efectul şi în condiţiile Ordonanţei Guvernului nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing.”
În acelaşi sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Secţia a II-a civilă Decizia nr. 5439/2005 „(…)Contractul de leasing, în formă sa clasică, reprezintă operaţiunea juridică prin care o persoană (finanţator), cumpără un bun spre a-l închiria unei alte persoane, numită utilizator, care la sfârşitul perioadei de locaţie are trei opţiuni: să continue contractul de locaţie, să-l rezilieze sau să cumpere bunul contra unui preţ convenit, care să ţină seama şi de vărsămintele efectuate cu titlu de chirie.
Excluzând vânzătorul lucrului, operaţiunea de leasing apare atipic simplificată la două persoane, proprietarul (finanţator) şi utilizatorul, cu consecinţă înlăturării efectelor care-l privesc pe primul.
Dacă iniţial natura juridică a contractului de leasing constă într-o operaţiune de vânzare-cumpărare urmată de locaţie şi apoi de opţiunea la dispoziţia utilizatorului, aceasta s-a schimbat în două operaţiuni: de locaţie şi opţiune a utilizatorului.
Însă caracterul opţiunii utilizatorului nu s-a schimbat. Aceasta reprezintă o promisiune unilaterală de vânzare care naşte un drept de creanţă. O altă interpretare ar identifica contractul de leasing cu acela de vânzare cu plata preţului în rate, cu consecinţa transmiterii retroactive a dreptului de proprietate, situaţie pe care legiuitorul nu a acceptat-o.
Astfel, la momentul încetării contractului de leasing, utilizatorul are opţiunea încheierii contractului de vânzare-cumpărare, care, de altfel, a fost prevăzută de contractul părţilor (art. 7).(…)”
Cu toate acestea, în practică s-a constatat că în momentul în care se face aplicarea art. 6 alin. (1) lit. a) şi se indică natura contractului de leasing, operaţional sau financiar, urmează a se deroga şi a se avea în vedere în mod exclusiv dispoziţiile Codului fiscal, indiferent de faptul că aceastea ar contraveni OG nr. 51/1997.
În concret, în situaţia unui contract de leasing operaţional, potrivit dispoziţiilor Codului fiscal, nu se va transmite Locatarului posibilitatea de a valorifica bunul la valoarea reziduală, ceea ce înseamnă că nu va exista pentru Locatar posibilitatea de a opta în sensul cumpărării bunului. Acest aspect este contrar atât definiţiei contractului de leasing, astfel cum se regăseşte acesta în cuprinsul art. 1 din OG nr. 51/1997, cât şi obligaţiilor prevăzute în sarcina Locatorului şi mai cu seamă contravine acelor dispoziţii care instituie sancţiunea în cazul nerespectării dreptului de opţiune al Locatarului.
Practica instanţelor de judecată nu este unitară în sensul în care fie nu se acceptă distincţia între leasingul operaţional şi cel financiar şi se sancţionează în consecinţă, fie se adoptă varianta din Codul fiscal, situaţie în care dispoziţiile Ordonanţei devin inaplicabile.
În cuprinsul Sentinţei nr. 2717/2012 pronunţate de Judecătoria Olteniţa, se fac următoarele precizări „ (…) Potrivit art. 2 lit.d din OG 51/1997, modificată şi republicată, se face distincţie între leasingul financiar şi leasingul operaţional, rată de leasing în cazul leasingului financiar reprezentând cota parte din valoarea de intrare a bunului şi dobânda de leasing, aceasta din urmă fiind stabilită prin acordul părţilor, spre deosebire de leasingul operaţional când ratele de leasing reprezintă chiria ce se stabileşte prin acordul părţilor. Mai mult, potrivit art. 6 din acelaşi act normativ, contractul de leasing financiar trebuie să cuprindă, pe lângă elementele contractului de leasing operaţional şi următoarele elemente : valoarea de … a bunului cuvenită părţii, când este cazul, valoarea avansului şi rată de leasing.
Toate aceste elemente conduc la ideea că leasingul financiar implică acordul părţilor că finalizarea contractului să fie vânzarea-cumpărarea bunului folosit de utilizator, la achitarea tuturor ratelor de leasing.
Rezultă aşadar, că este de natura contractului de leasing financiar obligaţia utilizatorului de a cumpără bunul, clauză despre care a cunoscut de la încheierea contractului şi care este prevăzută în lege.
Art.16 din OG nr. 51/1997 rep. se referă la ipoteza în care Locatorul finanţator ar refuza să încheie un contract de vânzare-cumpărare, la îndeplinirea termenului şi după achitarea tuturor ratelor de leasing, şi nicidecum la cazuri similare celui în speţă, întrucât se menţionează că instanţa judecătorească investită cu stabilirea daunelor-interese va putea pronunţă o hotărâre care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare. (…)”
Având în vedere aspectele dezvoltate în cuprinsul articolului, apreciez că ar fi deosebit de utilă fie intervenţia legiuitorului în sensul de a clarifica şi a pune în acord toate aceste dispoziţii legale care duc la soluţii diferite în practică, fie cea a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în scopul unificării practicii judiciare.
