Depozitul vamal – consecințele neprevederii sale în contractul de transport internațional

În cazul contractului de transport de bunuri, care de cele mai multe ori se încheie de către profesioniști, datorită rapidității și urgenței ce impune de obicei în practica transportul, convenția de transport se concretizează de cele mai multe ori în forma unei foi de comandă, eventual semnată de către transportator și beneficiarul transportului.

Este important de menționat că, astfel cum prevede și art. 1956 Cod civil, contractul de transport se dovedește prin documente de transport, precum scrisoarea de trăsură, recipisa de bagaje, foaia de parcurs, conosamentul, tichetul ori legitimația de călătorie sau alte asemenea.

Astfel, în lipsa unui contract de transport detaliat, părțile se bazează pe buna-credință reciprocă în respectarea obligațiilor aferente raportului juridic, dar și pe eventuale convenții aplicabile acestuia (de exemplu Convenția din 19 mai 1956 referitoare la contractul de transport internațional de mărfuri pe șosele semnată la Geneva – CMR; Regulile Haga-Visby din 1979 privind transportul maritim internațional), ce impun standarde minime de obligații și răspunderi pentru transportatori.

Totuși, de cele mai multe ori contractul de transport nu vizează doar operațiunea de transport, ci implică și numeroase alte servicii accesorii transportului cum ar fi depozitarea mărfii la locul de încărcare și/sau la locul de livrare, ambalarea și manipularea mărfurilor în mijlocul de transport, etc.

O complexă situație juridică se creează în practică în cazul transportului internațional de mărfuri, când transportatorul efectuează formalitățile vamale în numele clientului și îi asigură acestuia depozitarea mărfii în vamă, sub supraveghere vamală, până când acesteia i se acordă o destinație.

De cele mai multe ori am constatat faptul că acest serviciu auxiliar nu este reglementat de către părți în contractul de transport, urmând ca operațiunea efectivă să se desfășoare de cele mai multe ori conform bunei practici a transportatorului sau a unei practici comune în domeniul respectiv.

Pot apărea însă situații conflictuale care blochează această operațiune, după cum urmează:

  1. Clientul refuză plata transportului și a depozitului sau doar a depozitului, invocând o eventuală neexecutare din partea transportatorului, o neconformitate a mărfii ce îl împiedică să îi acorde o destinație vamală, etc. sau, în cea de-a doua ipoteză, invocând faptul că depozitarea mărfii nu a fost solicitată;
  2. Transportatorul refuză eliberarea mărfii din depozit invocând neplata de către client a prețului transportorului și a depozitului conform termenilor și condițiilor agreate.

În situația în care clientul refuză să preia marfa, transportatorul de bună-credință se vede nevoit să îi asigure depozitarea în vamă, dacă mai dorește să poată negocia plata corectă a onorariului sau de către client. În orice caz, la expirarea termenului legal pentru acordarea unei destinații vamale mărfii importate, aceasta va intra în proprietatea statului.

Conform art. 1978 alin. (4) Cod civil, prețul serviciilor și al cheltuielilor efectuate pe parcursul transportului este datorat de către destinatar, dacă prin contract sau lege specială nu se prevede altfel.

Astfel, împotriva destinatarului care refuză plata depozitului, transportatorul va avea la îndemană următoarele acțiuni:

  • Introducerea unei acțiuni în răspundere contractuală împotriva destinatarului, dacă acesta este cel care a încheiat contractul de transport sau în temeiul unei acțiuni în răspundere delictuală în temeiul art. 1978 alin. (4) Cod civil dacă expeditorul este cel care a încheiat contractul și nu a stipulat nimic referitor la partea în sarcina căreia cade plata depozitului vamal;
  • În ipoteza în care nu există un contract de transport scris, iar transportatorul nu are niciun document cu care să probeze obligația să de asigurare a depozitului în vamă, acesta va putea introduce o acțiune în răspundere delictuală în baza prevederilor art. 2124 din Codul Civil și ale art. 642 din Regulamentul din 2006 de aplicare al Codului Vamal referitoare la depozitul necesar.

Dacă nu există un contract sau dacă în forma în care acesta există nu este prevăzut și serviciul auxiliar al depozitului vamal, clientul are rareori ocazia să iși poată ridica marfa din posesia transportatorului. Autoritățile vamale de cele mai multe ori aleg să nu se implice în acest conflict, așteptând fie o dispoziție comună a părților, fie o hotărâre judecătorească ce poate fi executată.

Teoretic, conform art. 1980 alin. (2) Cod civil, în caz de neînțelegere asupra sumei datorate, destinatarul poate prelua bunurile transportate dacă plătește transportatorului suma pe care susține că o datorează acestuia din urmă și consemnează diferența reclamată de transportator la o instituție de credit. În realitate însă, nimic nu îi asigură clientului restituirea mărfii. Chiar și în situația consemnării sumei solicitate de transportator, acesta refuză resituirea mărfii în absența unei plăți complete și necondiționate.

Totuși, este indicat și oportun că beneficiarul transportului să urmeze procedura specială prevăzută de art. 1980 alin. (2) Cod civil pentru a da dovadă de bună-credință și pentru a putea solicita ulterior, pe calea ordonanței președințiale eliberarea mărfurilor, cu atât mai mult când acestea au un caracter perisabil.

Odata marfa eliberată, clientul se poate îndrepta împotriva transportatorului pentru recuperarea sumei consemnate printr-o acțiune în răspundere.

Având în vedere aspectele mai sus analizate, considerăm că este esențial ca părțile contractului de transport internațional să agreeze, în scris, asupra întregii operațiuni, detaliind cu precădere desfășurarea serviciilor accesorii, precum depozitul vamal, pentru a preîntâmpina pe cât posibil orice situație conflictuală.

Leave A Comment