Internare în spital + malpraxis = Covid-19
Ce poți face în acest caz? Noi îți spunem!

 

Te-ai internat în spital cu o problemă, a apărut o altă problemă! Sună cunoscut pentru noi și sistemul nostru medical, nu?

Tot ce trebuie să știi este că dacă infecția a debutat la 14 zile de la internare, te poți îndrepta legal împotriva spitalului, poți da spitalul în judecată și cere despăgubiri. Noi îți vom spune și cum sunt calculate sumele pentru despăgubiri!

 

Cu toții știm despre infecțiile nosocomiale. Așa poți face și Covid-19, luând din spital. Astfel, conform prevederilor art. 644 alin. (1) lit. a) din Legea 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, răspunderea juridică civilă pentru infecțiile nosocomiale aparține instituțiilor medicale:

„Unitățile sanitare publice sau private, în calitate de furnizori de servicii medicale, răspund civil, potrivit dreptului comun, pentru prejudiciile produse în activitatea de prevenție, diagnostic sau tratament, în situația în care acestea sunt consecința infecțiilor nosocomiale, cu excepția cazului când se dovedește o cauză externă ce nu a putut fi controlată de către instituție.”

 

Pentru a înțelege exact, trebuie definit sensul infecției nosocomiale. Potrivit Wikipedia: Infecție nosocomială, sau infecție intraspitalicească, este acea infecție care nu este prezentă sau care nu se află în perioada de incubație în momentul în care pacientul s-a internat în spital și se supraadaugă bolii pentru care pacientul s-a internat.

Trebuie dovedit că în urma spitalizării sau îngrijirilor medico-sanitare ambulatorii în unități sanitare s-a declanșat o infecție nosocomială și că aceasta nu era în incubație sau în faza de debut/evoluție clinică în momentul internării/actului medical/manevrei medicale.

Potrivit textului art. 644 alin. (1), lit. a), răspunderea se datorează culpei în controlul exercitat de unitatea sanitară. Este vorba despre o culpă prezumată, iar unitatea sanitară trebuie să dovedească excepția. Pacientul nu are datoria de a dovedi excepția. Este vorba despre o prezumție relativă de culpă.

Din dispozițiile art. 168 din Legea 95/2006 rezultă că spitalul trebuie să asigure condiții de investigații medicale, tratament, cazare, igienă, alimentație și de prevenire a infecțiilor nosocomiale, conform normelor aprobate prin ordin al ministrului sănătății publice. Spitalul trebuie să răspundă concomitent în condițiile legii pentru calitatea actului medical, pentru respectarea condițiilor de cazare, igienă, alimentație, precum și pentru recuperarea prejudiciilor cauzate pacienților. Toate acestea trebuie să fie la standardele necesare asiguării integrității fizice și psihice a pacienților. Toate acestea reprezintă obligații de rezultat.

Dovada contactării infecției făcută de către pacient, va atrage automat răspunderea juridică civilă obiectivă a unității sanitare, indiferent de forma de vinovăție cu care aceasta a acționat în producerea faptei și chiar independent de faptul că există sau nu vinovăție.

Este vorba despre o culpă relativă, prin urmare pacientul trebuie să demonstreze existența unei fapte ilicite a instituției în cauză, și anume nerespectarea normelor de prevenire a infecției nosocomiale, și legătura de cauzalitate dintre aceasta și prejudiciul produs pacientului. Prin urmare, instituția medicală trebuie să demonstreze pentru apărarea sa faptul că a aplicat toate măsurile de prevenire a infecției, în conformitate cu normele legale și procedurile aplicabile la nivelul instituției medicale. Aceste norme și procedure pot fi dezvoltate pornind de la recomandările OMS.

În principiu, sunt necesare expertize de specialitate, prin care să se facă dovezile anterior menționate, de către fiecare parte implicată.

În plus, răspunderea poate fi dublată și de răspunderea personalului medical implicat. Este vorba despre așa numita „eroare profesională”, iar Legea 95/2006 conține o definiție sumară, prezentând malpraxisul ca fiind eroarea profesională săvârșită în execitarea actului medico-farmaceutic, generatoare de prejudicii asupra pacientului. Prin urmare, malpraxisul este o urmare a erorii, neglijenței, imprudenței. Poate fi o urmare din cauza unor cunoștințe medicale insuficiente, din depășirea limitelor competențelor, dar cu excepția cazurilor de urgență. Culpa profesională a medicului poate fi definit ca o formă de vinovăție în care medicul nu a prevăzut rezultatul faptelor sale, deși putea și trebuia să-l prevadă, sau a prevăzut rezultatele faptelor sale, dar a considerat în mod ușuratic că acestea nu se vor produce. Unitățile medicale răsăund în condițiile legii civile pentru prejudiciile produse de personalul medical angajat, în solidar cu acesta.

Persoanele prejudiciate prin faptele ilicite medicale au dreptul de a se adresa Comisiei de Monitorizare și Competență Profesională pentru Cazurile de Malpraxis, sau se pot adresa direct instanței de judecată. Sesizarea Comisiei nu este o condiție prealabilă investirii instanței de judecată.

Despăgubirile pe care persoana prejudiciată le poate solicita unității medicale și/sau medicului în solidar, pot îmbrăca atât forma daunelor materiale, cât și a celor morale.

Daunele materiale reprezintă cuantumul cheltuielilor pe care persoana prejudiciată le-a suportat în cursul îmbolnăvirii și ulterior acesteia, în vederea recuperării stării de sănătate. Pentru aceste cheltuieli, este bine ca persoanele fizice ce se consideră prejudiciate să vină cu dovezi de plată în acest sens.

Pe partea cealaltă, când vine vorba despre daunele morale, atât CEDO, cât și ICCJ, atunci când acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci procedează la o apreciere subiectivă. Vor fi luate în calcul circumstanțele particulare ale cauzei, în ceea ce privește suferințele fizice și psihice ale persoanei prejudicated, percum și consecințele pe care evenimentul  le-a adus în viața particulară a persoanei prejudiciate.

Avocat Ruxandra Spiridon

Leave A Comment