Finalitatea procesului civil este reprezentată de executarea silită. Deși suntem tentați să ne imaginăm că aceasta este partea cea mai ușoară (doar am câștigat procesul, nu-i așa, ce se mai poate întâmpla rău?!), executarea silită este cel puțin la fel de importantă precum celelalte faze ale unui proces civil și trebuie condusă cu toată responsabilitatea și diligența, în caz contrar putându-se produce prejudicii greu reparabile.
O situație care poate lansa o serie de provocări este întâlnită însă atunci când în cauză intervine și elementul de extraneitate care duce la „mutarea” executării silite pe teritoriul altui stat. În acest caz, se mai poate face executarea silită? Și dacă da, care sunt pașii și ce trebuie avut în vedere?
Acestor întrebări li se va aduce un răspuns în cadrul acestui articol. Mai exact, acest articol va efectua o prezentare generală a executării silite a hotărârilor pe teritoriul și între statele Uniunii Europene (UE), procedură care își găsește reglementarea in Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (Bruxelles I bis).
Deși normele generale privind executarea hotărârilor în cadrul Uniunii Europene sunt edictate de Regulamentul Bruxelles I bis, prima observație care trebuie făcută este aceea că regulile concrete după care executarea silită va avea loc vor fi cele în vigoare în statul unde are loc executarea.
Astfel, în cazul unei hotărâri pronunțate în Olanda, împotriva unei companii din România, în care executarea silită va avea loc pe teritoriul României, deși, pentru a putea porni executarea concretă, se vor avea în considerare prevederile Regulamentului 1215/2012, în desfășurarea efectivă a actelor de executare silită, se vor avea în vedere și aplica prevederile Codului de procedură civilă român.
Primul aspect ce trebuie analizat este acela dacă hotărârea care urmează a fi pusă în executare silită este executorie în statul membru în care aceasta a fost pronunțată, potrivit normelor de competență ale acestui stat. În caz afirmativ, atunci ea își va păstra caracterul executoriu în toate statele cărora li se aplica Regulamentul Bruxelles I bis.
Un element logistic important la care face referire Regulamentul este acela că persoana care pune în executare hotărârea (creditorul) nu are obligația de a deține o adresă poștală în statul membru solicitat și, dacă nu este special prevăzut altfel, nici de a avea un reprezentant autorizat.
Pentru a porni executarea silită în alt stat membru UE decât cel în care a fost pronunțată hotărârea, creditorul va depune la autoritatea competentă cu executarea o copie a hotărârii, precum și un certificat emis conform Anexei I la Regulament (certificat care se obține de la instanța care a pronunțat hotărârea), care va preciza informațiile necesare executării din hotărâre.
Este recomandat să se depună și o traducere a hotărârii efectuată în limba țării unde se efectuează executarea.
După depunerea certificatului și a copiei hotărârii, certificatul și hotărârea (dacă nu a fost deja comunicată) se comunică debitorului înainte de prima măsură de executare.
Dacă debitorul domiciliază în alt stat membru decât cel în care a fost pronunțată hotărârea, acestea are dreptul de a solicita o traducere a hotărârii, fie în limba statului în care domiciliază sau într-o limbă pe care să o înțeleagă. Desigur, dacă traducerea a fost deja furnizată, aceasta nu mai poate fi cerută.
Totuși, dacă debitorul cere hotărârea într-o limbă pe care să o înțeleagă, până la furnizarea acesteia, nu se pot lua alte măsuri de executare decât măsuri de conservare.
Refuzul recunoașterii și al executării
Refuzul recunoașterii și al executării pot fi efectuate pentru motive identice, care sunt prezentate la art. 45 din Regulamentul Bruxelles I bis.
Diferența esențială între refuzul recunoașterii și refuzul executării este aceea că, în timp ce primul poate interveni la cererea oricărei persoane interesate, refuzul executării intervine doar la cererea debitorului, cerere care se constituie într-un dosar distinct pe rolul organului desemnat de fiecare stat în parte în acest sens.
O altă diferență este legată de faptul că refuzul recunoașterii are loc în fața organului căruia i se cere efectuarea executării, pe când refuzul executării se face prin cerere separată în fața unei instanțe
Motivele care stau la baza refuzului sunt (art. 45):
| „ a) | dacă recunoașterea este vădit contrară ordinii publice (ordre public) a statului membru solicitat; |
| (b) | în cazul în care hotărârea a fost pronunțată în lipsă, dacă actul de sesizare a instanței sau un act echivalent nu a fost notificat sau comunicat pârâtului în timp util și într-o manieră care să îi permită acestuia să își pregătească apărarea, cu excepția cazului în care pârâtul nu a introdus o acțiune împotriva hotărârii atunci când a avut posibilitatea să o facă; |
| (c) | dacă hotărârea este ireconciliabilă cu o hotărâre pronunțată între aceleași părți în statul membru solicitat; |
| (d) | dacă hotărârea este ireconciliabilă cu o hotărâre pronunțată anterior într-un alt stat membru sau într-un stat terț între aceleași părți într-o acțiune având același obiect și aceeași cauză, cu condiția ca hotărârea pronunțată anterior să întrunească condițiile necesare pentru a fi recunoscută în statul membru solicitat; sau |
| (e) | dacă hotărârea contravine:
|
În cazul formulării unei cereri de refuz de executare a unei hotărâri instanța învestită cu judecarea refuzului poate:
- să limiteze procedura de executare la măsuri de conservare; sau
- să condiționeze executarea de constituirea unei garanții pe care instanța o stabilește; sau
- să suspende, în totalitate sau în parte, procedura de executare.
Hotărârea pronunțată în cadrul acțiunii de refuz poate fi atacată, în condițiile art. 49 și 50 din Regulament.
Cum se întâmplă în România?
În România, autoritatea competentă de efecutarea executării silite este executorul judecătoresc, care va face verificările date de Regulamentul Bruxelles I bis în sarcina autorității competente. Așa cum arătam în prezentarea generală, după depunerea cererii privind executarea hotărârii, se urmează procesul de executare conform dreptului intern.
Astfel, deși Regulamentul nu prevede, executarea silită astfel solicitată va trebui să fie încuviințată de instanța de judecată, potrivit Codului de Procedură Civilă Român. Cu toate acestea, calea contestației la executare per se nu va fi deschisă decât pentru vicii de procedură vis-a-vis de efecutarea actelor de executare, pe când reproșurile debitorului referitoare la motivele stipulate la art. 45 vor prelua regimul juridic instituit de Regulament.
Concluzie
În concluzie, în situația în care este necesar să se apeleze la procedura descrisă în prezentul articol, este important ca în primul rând să se ia legătura cu autoritatea competentă cu efectuarea executării silite în statul dorit și să se determine care sunt regulile procedurale specifice respectivului stat iar, odată lămurite acestea, se poate demara procedura executării, ținându-se cont de normele Regulamentului 1215/2012.
Avocat Alexandru Teodorescu
