Contractul de împrumut neîncheiat în formă scrisă – recuperarea sumei împrumutate

 

Cu toții ne-am aflat cel puțin o dată în situația în care am primit, ori am acordat o sumă de bani cu titlu de împrumut, sumă care a trebuit să fie ulterior restituită. De asemenea, nu puține sunt situațiile când, din varii motive, împrumutul este acordat fără încheierea unui contract în acest sens sau când, deși se încheie un contract scris, nu se face referire la un termen exact, ceea ce poate determina o serie de provocări atunci când se pune probema restituirii sumei împrumutate.

Astfel, chestiunea supusă analizei în cadrul acestui articol este reprezentată de identificarea unor soluții pentru recuperarea (pe cale judiciară) a sumelor de bani împrumutate, în cele două situații atipice: (1) lipsa totală a încheierii unui contract si (2) lipsa menționării unui termen privind restituirea împrumutului.

Împrumutul de consumaţie este contractul prin care împrumutătorul remite împrumutatului o sumă de bani sau alte asemenea bunuri fungibile şi consumptibile prin natura lor, iar împrumutatul se obligă să restituie, după o anumită perioadă de timp, aceeaşi sumă de bani sau cantitate de bunuri de aceeaşi natură şi calitate.

Este foarte important să se puncteze încă de la început că esențial în cadrul unui contract de împrumut este esențial pentru a se  putea solicita restituirea sumei acordate, să fie stabilit și un termen de restituire, aspect ce comportă, de asemenea, o serie de specificități, mai ales în situația în care nu a fost stabilit un termen de la bun început.

Pentru prima situație tratată, respectiv aceea în care nu există  un contract scris, încheiat între părți, trebuie avută în vedere pornirea a unui număr de până la trei acțiuni în fața instanțelor judecătorești, astfel încât să se asigure restituirea împrumutului.

În primă fază, trebuie să fie stabilită de către instanță, calitatea de împrumut a actului care a avut loc între părți. Astfel, primul demers procesual este formularea unei acțiuni prin care să se ceară instanței să stabilească faptul că între părți, împrumutator și împrumutat, a fost încheiat un contract de împrumut.

În funcție de probatoriul concret care este deținut de părți, este totuși posibil să nu fie neapărat necesară această acțiune, atunci când, deși contractul efectiv lipsește, dovezile indică un contract de împrumut fără nicio îndoială, ca de exemplu atunci când ne referim la o conversație pe e-mail sau prin sms, în care părțile convin în mod expres acțiunea de împrumut, când, dacă natura împrumutului reiese evident, se apreciază că nu mai este necesară stabilirea de către instanță a naturii contractului, în baza principiului libertății formei de a contracta.

Dacă însă, din dovezi, rezultă, de exemplu, doar transferul unei sume de bani prin bancă, acțiunea de stabilire a naturii contractului este esențială.

Același este raționamentul și în ceea ce priveste termenul privind restituirea împrumutului:

Art. 2162 Cod Civil dispune că:

(1)Dacă nu a fost convenit un termen de restituire, acesta va fi stabilit de instanţă, ţinându-se seama de scopul împrumutului, de natura obligaţiei şi a bunurilor împrumutate, de situaţia părţilor şi de orice altă împrejurare relevantă.

(2)Dacă însă s-a stipulat că împrumutatul va plăti numai când va avea resursele necesare, instanţa, constatând că împrumutatul le deţine sau le putea obţine între timp, nu va putea acorda un termen de restituire mai mare de 3 luni.

(3)Cererea pentru stabilirea termenului de restituire se soluţionează potrivit procedurii prevăzute de lege pentru ordonanţa preşedinţială.

Astfel, (atât atunci când există un contract, cât și în situația tratată în precedentele paragrafe) dacă lipsește termenul în care împrumutatul trebuie sa restituie împrumutul, atunci este necesar să se ceară instanței să fixeze acest termen, întrucât, așa cum arătam la început, în lipsa unui termen, nu se poate cere împrumutatului să achite împrumutul. De asemenea, trebuie avut în vedere că această acțiune este una cu obiect unic, deoarece singura metodă de stabilire este prin procedura specială a ordonanței președințiale.

Un alt aspect extrem de important este legat de termenul de prescripție al acțiunii privind fixarea termenului de plată, care este de 3 ani de la încheierea contractului, termen care însă nu comportă nicio întrerupere ori suspendare legată de acțiunea privind stabilirea naturii juridice a contractului. Astfel, pentru a evita prescripția, este recomandat ca acțiunea de calificare a contractului, dar și acțiunea de stabilire a termenului de plată să fie pornite la același moment (evident, înăuntrul termenului de 3 ani de la încheierea contractului), urmând ca cea de-a doua acțiune să fie suspendată până la judecarea primei.

În fine, abia după ce au fost stabilite, atât calitatea de împrumut a relației dintre părți, și doar în contextul în care rezultă că există un termen de plată, se va putea introduce cu succes acțiunea prin care se cere  restituirea împrumutului.

În concluzie, deși împrumutul pare o operațiune juridică simplă, în cazul în care părțile nu au încheiat un contract scris, este necesară o viziune de ansamblu cu privire la mijloacele procesuale de recuperare, precum și o coordonare foarte bună vis-a-vis de momentele de pornirea acțiunilor în justiție.

Avocat Alexandru Teodorescu

Lasă un comentariu