În prezent, legislația română oferă două posibilități judiciare de soluționare a litigiilor ivite între părțile unui contract, anume în fața instanțelor judecătorești, jurisdicție cu caracter public, fie în fața tribunalelor arbitrale, jurisdicție alternativă cu caracter privat.

Potrivit art. 549 din Codul de procedură civilă convenția arbitrală se poate încheia fie sub forma unei clauze compromisorii, înscrisă în contractul principal ori stabilită într-o convenție separată, la care contractul principal face trimitere, fie sub forma compromisului, iar existența convenției arbitrale poate rezulta și din întelegerea scrisă a părtilor facuta în fața tribunalului arbitral.

Pentru a fi operantă, convenția arbitrală trebuie să fie invocată în fața instanței de judecată învestită cu judecarea unui litigiu pentru care părțile au convenit la judecată arbitrală. Potrivit art. 554 NCPC, instanța sesizată cu o cauză cu privire la care părțile au încheiat o convenție arbitrală va rămâne competentă sa soluționeze acel litigiu dacă niciuna dintre părți nu invocă convenția arbitrală și necompetența instanței de drept comun.

În ceea ce privește forma convenției arbitrale, legea prevede obligativitatea încheierii acesteia în forma scrisă, condiție cerută ad probationem. Aceasta este regula, iar nerespectarea ei atrage nulitatea convenției.

Avantajele pe care le prezintă decizia de a include clauza arbitrală în contracte sau de a încheia un compromis sunt evidente, dacă vom lua în considerare durata semnificativ mai redusă de solutionare a unui litigiu pe calea arbitrajului in comparatie cu perioada necesara soluționării unui litigiu in fața instanțelor naționale.

De asemenea, procedura arbitrală este mult mai flexibilă decât varianta în care apelăm la sesizarea instanțelor de judecată, având beneficiul unei comuncări digitalizate, audieri care nu impun prezența personală a părților sau a reprezentanților acestora, administrarea probelor și pronunțarea hotărârii cu celeritate, etc.

Totodată, hotărârea arbitrală se poate pune imediat în executare, si nu este supusă căilor de atac, așa cum se întâmplă în cazul hotărârilor judecătoreşti, însă exista posibilitatea ca această hotarâre arbitrală să fie atacată exclusiv pentru motive de ordin formal, prin care să se obțină anularea acesteia, iar în acest caz competența aparține instanţele judecătoreşti.

Potrivit art. 608 alin. 1 din Codul de procedură civilă prevede expres la lit. a, lit. b și lit. c faptul că: ”Hotărârea arbitrală poate fi desființată numai prin acțiune în anulare pentru unul dintre următoarele motive: a) litigiul nu era susceptibil de soluționare pe calea arbitrajului; b) tribunalul arbitral a soluționat litigiul fără să existe o convenție arbitrală sau în temeiul unei convenții nule ori inoperante; c) tribunalul arbitral nu a fost constituit în conformitate cu convenția arbitrală.”

Un aspect important de menționat, ar fi situația în care ne aflăm în prezența unui litigiu ce nu poate fi supus arbitrajului, respectiv acele litigii care sunt expres date de lege în competența instanțelor judecătoreşti. Motiv pentru care, anterior includerii clauzei compromisorii în contract trebuie ca părțile să se asigure că nu există interdicții.

Competenţa materială a instanţelor judecătoreşti este de ordine publică și are o singură excepţie, atunci când părțile înțeleg să delege competența de soluționare a conflictului în favoarea procedurii arbitrale. Astfel, de fiecare data când întâlnim în practică convenţia arbitrală aceasta reprezintă temeiul excluderii, cu privire la litigiul dedus judecăţii, a competenţei organelor de drept comun.

În codul de procedură civilă regăsim clauza compromisorie la art.550 din Codul de procedură civilă, potrivit căruia „Prin clauza compromisorie părţile convin ca litigiile ce se vor naşte din contractul în care este stipulată sau în legătură cu acesta să fie soluţionate pe calea arbitrajului, arătându-se, sub sancţiunea nulităţii, modalitatea de numire a arbitrilor. În cazul arbitrajului instituţionalizat este suficientă referirea la instituţia sau regulile de procedură ale instituţiei care organizează arbitrajul.”
Aceată clauză nu trebuie confundată cu compromisul (reglementat prin dispozițiile art.551 C.proc.civ.), astfel prin compromis părțile convin ca un litigiu intervenit între ele să fie soluționat pe calea arbitrajului, însă, acesta presupune un litigiu preexistent şi determinat, spre deosebire de clauza compromisorie, unde cerința principală este ca litigiul să fie viitor și eventual.

Prin alin.(2) din art.550 C. proc. civ. se evidențiază independența clauzei compromisorii, valabilitatea clauzei compromisorii este independentă de valabilitatea contractului în care a fost înscrisă, acest lucru înseamnă că în situația în care contractul încheiat între părți este lovit de nulitate, clauza compromisorie este pe deplin valabilă și își produce efectele.

După cum am precizat anterior, clauza compromisorie este o clauză înscrisă în contractul principal sau un alt act distinct, anterior nașterii vreunui litigiu, existănd și posibilitatea ca aceasta să fie introdusă în contract ulterior prefectării lui. Astfel, părțile au această posibilitatea, însă numai până la ivirea litigiului, deoarece, după acest moment, orice clauză care ar interveni cu privire la aceasta ar constitui un compromis în măsura în care ar îndeplini condiţiile compromisului.

Încheierea procedurii arbitrale cu sau fără pronunțarea unei hotărâri asupra fondului cauzei nu aduce atingere eficacitații convenției arbitrale, sub foma clauzei compromisorii. Aceasta va rămâne valabilă și va servi drept temei pentru orice noua procedură arbitrală care ar fi declansată în temeiul ei în soluționarea oricarui litigiu aparut intre parti derivand din contractul principal. Cu alte cuvinte, partile au dreptul sa se bazeze pe aceeași clauză compromisorie în următoarele litigii derivând din același contract.

Avocat Alexandra Florescu

Leave A Comment